Mersul alături de T. nu este o simplă înșiruire de pași. În primul rând, e destul de greu să mai fiu atent pe unde calc, ce e jos, în față sau sus, plus că am senzația aceea ciudată de lipsă completă de control, asta pe lîngă faptul că mă simt și supravegheat, nu de ea, ci de alte entități. E toată lumea prin jur, cea cu care m-am războit verbal sau cu gândul. E oarecum greu să mai fiu în elementul meu acum. Mă simt transpirat, prăfuit și mușchii mă dor; să tot fi mers vreo trei ceasuri. În realitate, cred că am mers cinci, dar nu am putut să privesc umbrele, poziția soarelui, orizontul, pentru a mă orienta măcar precar. Toate persoanele pe care eu le văd mă împing în față, generându-mi direcția. O să încerc să nu mai întorc capul peste umăr, să nu mai suspin, să nu mai zăbovesc inutil micșorând distanța dintre tot ce cuprinde trecutul și mine. Și noi. O privesc pe T., cum lumina îi desenează cercuri pe chip, părul i se mișcă sub adieri line, ține pasul cu mine mergând totuși mult mai degajat, elegant, ca într-un dans. Pare că patinează pe nisipul de sub noi, în timp ce eu mă afund în el, îl salt cu degetele grele, mi-l lipesc pe trupul obosit. [...]
Iti place acest articol
?
Aboneaza-te pentru a primi periodic prin email, astfel de articole.
