George Bernard Shaw a scris mai demult o piesa de teatru intitulata “Intoarcerea la Matusalem”. Ultima oara s-a jucat in 1922 si poate va intrebati, cum este si firesc, de ce in mai bine de optzeci de ani, nimeni nu a mai pus in scena acea piesa. Dura zece ore!
Pe scurt, va spun ca Dumnezeu le facea frecvent vizite lui Adam si Evei, asigurandu-se ca nu duc lipsa de nimic in Gradina Raiului. Dar ei aveau ceva pe suflet, o nemultumire adanca. Batranelul inca sprinten se indrepta intr-o buna zi spre cei doi, fara sa intuiasca despre ce avea sa fie vorba. Pana la urma, le oferise totul: liniste, iubire, frumusete, pace, un peisaj de vis. Stiti ce anume le-a spus cei doi Domnului? “Avem tot ce ne trebuie aici dar vrem sa stim, noi cand vom muri?” Grea intrebare…
Zece ore de teatru…Cine ar mai dori asa ceva? Cate replici de tinut minte, cate detalii de luat in calcul, cat talent si ce capacitate de a intra in pielea unor “personagii”…Dar, daca stam sa ne gandim bine, viata insasi este cea mai lunga reprezentare intr-o scena veche de cand lumea. Ajungi in compania unor persoane, imprumuti mereu cate ceva de la ele si devii automat un nou personaj. Ajungi intr-un alt mediu si trebuie sa te adaptezi continuu conditiilor, devenind un nou personaj. Se spune ca suntem media celor mai apropiate cinci persoane de noi. Mai mult, imitam tot timpul pe cei care ni se par mai buni, fie ca ii vedem in jurul nostru sau la televizor, fie ca ne sunt profesori, autori preferati de carti si asa mai departe. De fiecare data, suntem un alt personaj. Stai si te gandesti, “cine naiba voi mai fi maine?”
Te trezesti intr-o anumita relatie folosind diminutive pe care nu ti-ai imaginat ca le vei spune vreodata. Partile intime ale corpului sunt nume din desene animate, intervin fel de fel de animalute simpaticute si dragalasasute (cam asa incepe sa arate o conversatie, un sms, un e-mail…). Faci lucruri noi, trebuie sa raspunzi provocarilor, inveti sa faci pe plac persoanei de langa tine chiar daca, fie vorba intre noi, nu-ti convine deloc chestia asta sau cel putin nu intotdeauna. Prins in magie, dorinta si pasiune, ti se pare absolut in regula. Daca ii auzi pe altii vorbind cu un alt set de cuvinte la fel de impopotonate, ti se pare penibil. Cand termini o relatie si ii faci uneori o retrospectiva, iti vine sa te intrebi “oare eu am fost acolo?” Oricum, orice sfarsit inseamna un nou inceput. Vei deveni un alt personaj, intr-o cu totul alta poveste…Si vei mai gasi alte seturi de cuvinte alese, alte lucruri pe care le vei face pentru ca trebuie.
La locul de munca “joci” dupa regulile altora care nu sunt altceva decat un scenariu mai flexibil. Mai apuci si tu sa zici “ba, marfa, respect, colega, cafea, tigara” dar in rest nu e loc de caragate. La un examen imbraci costumul si reciti subiectele la oral mai ceva decat Hamlet. Iti si construiesti un decor imaginar in jurul tau, care sa te ajute. Joci bine. Conditia elementara este sa-ti intri bine in rol, dar sa nu-l iei niciodata prea in serios, nici intr-o relatie, nici la scoala, nici la serviciu, nici in toata viata. Vei schimba masti dupa masti, vei imbraca mii de costume fara sa vrei macar, vei invata replici dupa replici, vei fi si inger, si diavol atunci cand situatia o cere. Esti de departe cel mai bun actor. Interpretezi mii de personaje. Rezisti mai mult de zece ore si dupa fiecare rol iti vei spune “cum dracu’ am facut eu asta?” Este probabil, o definitie excelenta a vietii…
Cine vei fi maine?
Un articol de: Ianis
?
